Despre locuința modernă în România - 1935

Cu nu mult timp în urmă promiteam că o să pun online un articol semnat Cincinat Sfințescu despre sistematizarea Bucureștiului... ei bine, încă este "work in progress" :), dar până atunci m-am gândit să redau mai jos primul capitol al unei cărți destul de interesante pe care am vânat-o la anticariat: "Locuința urbană - Directive și concepte în realizare", având ca autori pe Ioan Sachelarie, Victor Vijoli și Mircea Moroianu, publicată în 1935 de Tiparul Academic - București. (deci în plin avânt modernistic). O să încerc să revin într-un post ulterior cu doua-trei comentarii pe baza acestui text, repet, foarte interesant.

Despre locuința modernă

Igienă, Estetică, Cerințe, Necesități

Nu e nevoie să mergem cu gândul prea departe în trecut, spre a dovedi că locuința evolueaza neîncetat, sub influența transformărilor impuse de progres. Nu avem decât să comparăm - superficial chiar - orice locuință construită acum 15-20 de ani, după ultimul cuvânt al tehnicii de atunci, cu ceea ce vedem că se realizează astăzi.
Vom vedea că nu numai mijloacele tehnice, ci chiar materialele au devenit cu totul altele, mult mai bune, mai practice și mai ieftine, dar s-au răsturnat însăși principiile, acele principii care de câteva secole căpătaseră putere de legi, atât in ochii publicului cât și al arhitecților.
Nu exagerăm dacă afirmăm că de multe ori aceste principii aveau la bază tradiția născută din păstrarea regulilor de acum 300-400 de ani, reguli cu totul anacronice azi. Cu toate acestea, nimeni nu îndrăznea să le dărâme, să pună ceva în locul lor. Nu am vrea să se creadă că facem aici procesul arhitecturii clasice; nici nu suntem dușmanii ei, și nici nu este acesta scopul cărții de față. Deasemenea, ar fi prea lung de arătat care au impus această transformare subită în mentalitatea omenirii civilizate. Pe noi ne interesează numai rezultatele practice dobândite. E incotestabil că faptul care face ca locuința de azi să fie mult mai confortabilă decât acum 2-3 decenii, nu e produs atât de diferitele aplicații alte tehnicii moderne, cât mai ales de abandonarea tuturor principiilor pomenite mai sus, care nu mai puteau rezista unui raționament logic, sau era constatat că veneau în direct flagrantă contradicție cu preceptele de igienă și estetică. A plasa, de pildă, o toaletă cu closet lângă vestiar, e astăzi un lucru normal, dar să recunoaștem că prima oară - și nu e prea mult de atunci - când am întâlnit această inovație, ni s-a părut o aberație și am zeflemisit pe cel ce o realiza. Până mai acum 20-30 de ani, camera de baie era considerată ca un lux excesiv, fiind supremul confort pe care și-l imagina cineva; azi și cele mai umile apartamente sunt înzestrate cu o cameră de baie.
S-a produs și o răsturnare completă a gusturilor; înainte tapetele de hârtie sau de mătase erau în mare cinste, zugrăvelile erau considerate ca ceva ieftin și de prost gust. A intervenit însă igiena care a scos cu totul din uz tapetele, ca expuse să fie veșnic îmbibate de insecte și a întronat zugrăvelile în culoare de apă sau ulei. Pentru același motiv au fost abandonate ornamentațiile tavanelor, coloanele, lambriurile și tâmplăria prea profilată, fiind înlocuite toate numai cu suprafețe netede și ușor de curățat. Spiritul de economie și-a spus și el cuvântul, impunând suprimarea a tot ce părea inutil sau nu mai corespunea cerințelor.
Înălțimea de 3-3.50 metri a camerelor e considerată azi chiar de cei pretențioși ca suficientă. Arhitectura interioarelor moderne consideră lipsite de sens ușile monumentale cu două canaturi, înalte de câte 3 metri, cu care erau prevăzute deopotrivă și locuințele luxoase și cele mijlocii. S-a renunțat chiar la anumite piese, în măsura în care rolul lor a fost atribuit altora, sau a fost șters cu totul: salonul, atât de indispensabil părinților noștri, acea cameră a misterelor care se deschidea numai de 2-3 ori pe an, a fost înlocuit cu modernul "hall", care cumulează și atribuțiile altei piese dispărute: antreul. În acest sens s-ar putea da multe exemple, care toate ar reuși să arate grozavul pas care s-a făcut în această direcție.
A fost ca o revenire la realitate, atât din partea arhitecților cât și a publicului, toți deopotrivă de înțelegători ai situației, atât în ceea ce privește noile condiții moderne de viață, cât și posibilitățile de realizare. Pasul greu de făcut a fost din partea arhitectului; a trebuit să rupă cu tot ceea ce până la el era considerat dogmă. Unul din defectele clasicismului este tocmai încătușarea spiritului creator, forțându-l sa privească și să se inspire dintr-o singură direcție: dinspre trecut.
Forțat se ajunsese să se copieze sistematic operele înaintașilor, fără să se ție seamă că arhitectura trebuie să fie în continuă transformare, impusă atât de evoluția tehnicii cât și de evoluția moravurilor.
Se ajunsese fatal la o formulă care se adapta, de la caz la caz, cerințelor specifice, dar care nu izbutea să ie în pasul vremii. Drept variație, arhitecții se străduiau să caute, atât la fațade cât și la distribuția planului, efecte de simetrie, de axare între ele a pieselor etc., dar toate nu se dezvoltau decât în paguba confortului, așa cum îl înțelegem noi azi.
De abia acum, când toate ideile preconcepute au fost părăsite, ne dăm seama de transformarea suferită și îi apreciem binefacerile. Ceea ce ne va rezerva viitorul nu putem prevedea, totuși nu trebuie să se piardă din vedere că arhitectura are în primul rând un scop utilitar. În special asupra uneia din ramurile ei de aplicație, locuința, care formează obiectul exclusiv al cărții de față, trebuie să avem privirile ațintite; sunt reguli asupra ei, care niciodată nu vor fi schimbate, orice s-ar întâmpla.
Locuința, dat fiind înaltul grad de civilizație la care ne socotim ajunși, impune cerințe care niciodată nu vor putea fi nesocotite: în primul rând, spațiu, aer, lumină, confort și estetică - în al doilea, pentru ca acestea să fie la îndemâna tuturor, conveniență de preț.
Daca în principiu însă, toți suntem de acord în privința necesității acestor condiții, există încă o parte din public care afișează o mentalitate curioasă în această chestiune. Sunt cei cu mai puțină dare de mână, care își închipuie că o locuință confortabilă nu se realizează decât investind în ea o avere. Profundă eroare, deoarece de multe ori confortul nu se realizează numai cu investiții, ci și cu pricepere. Din nenorocire sunt încă mulți aceia care încep cu economiile tocmai de acolo de unde n-ar trebui: de la specialiști.
E o practică care trebuie stârpită; arhitectul nu e un lux, destinat numai celor cu dare de mână; din contra, întocmai ca medicul care e reclamat în mediile nevoiașe, unde mizeria și boala bântuie mai năpraznic, arhitectul trebuie să-și sfătuiască și să ajute în special pe cei din clasele sub-mijlocii (lucrători, meseriași, mici comercianți, modești funcționari, etc.), să-și realizeze un cămin igienic, și în limita nevoilor lor, confortabil.
Tipul locuinței ieftine nu este alcătuit dintr-o sală și 2 camere, una pe dreapta și alta pe stânga, cu closet și bucătărie afară; consultați un specialist și veți fi uimiți de ceea ce se poate realiza, de multe ori pe aceeași suprafață și cu aceleași cheltuieli; dar chiar cu un spor de preț, este o crimă să sacrificăm igiena și confortul, unor meschine calcule bănești.
Realizând o casă, trebuie să ținem seamă de consecințe: întâi că investim un capital oarecare, a cărui productivitate e în funcție de gradul de utilitate al ei; al doilea, că durata ei, mai ales cu mijloacele tehnice de azi e sortită să fie foarte mare, putând fi transmisă câtorva generații după noi. Iată dar interesul care trebuie să ne îndemne să deschidem ochii bine când vrem să construim. Ceea ce acum 20 de ani părea un lux sau utopie, acum e realitate curentă. Betonul armat, iluminatul electric, încălzirea centrală, apa curentă caldă și rece, canal, gaz metan sau aerian adaptat uzajului menajer, telefon, ventilație automată, izolații acustice și termince, etc., - iată atâtea cuceriri ale tehnicii care trebuiesc bine examinate și puse în balanță cu posibilitățile și resursele nostre.
Distribuția deasemeni trebuie să stea pe primul plan al preocupărilor noastre. Pentru realizarea unei distribuții cât mai ideale, trebuie să ne asigurăm concursul arhitecților. Piesele pe care le croim să corespundă cerințelor noastre prezente și viitoare, atât ca număr cât și ca amplasament și dimensiuni. Există prescripții în privința lor, fie regulamentare, fie dictate de bunul simț: lumină, mărime, estetică; călcându-le, o facem în dauna noastră și mai curând sau mai târziu ne vom căi.
Vom descrie aceste lucruri la capitolele respective, și cerem, în interesul cititorilor să fie bine aprofundate, pentru a putea fi bine folosite.
Nu trebuie să neglijăm nici frumusețea unei locuințe. Un cămin posomorât poate avea o influență nefastă asupra caracterului și sănătății locatarilor; îi poate face posaci, mohorâți, chiar răi la suflet. Neurastenia este adesea urmarea unei viețuiri îndelungate într-o locuință posomorâtă. Casa trebuie să fie frumoasă. Și frumosul nu cere cheltuială prea mare. Puțin gust și respectarea principiilor estetice sunt suficiente.
Casa frumoasă devine o desfătare pentru ochi și o mulțumire pentru suflet. O casă urâtă iese mai lesne în evidență și se impune atenției generale; în virtutea cărui drept proprietarul ei își permite să ofenseze asftel sentimentele estetice ale comunității? Desigur că în forma actuală a organizării societății noastre nu se pot impune individului restricțiuni și criterii artistice pe cale regulamentară. Se poate însă organiza o astfel de educație artistică a maselor, sugerându-se de către cei indicați adevăratele principii de artă. Aici rezidă un mare rol al arhitectului, care trebuie să arate publicului lucrurile ce până acum le-a ignorat, sau față de care a manifestat o pasivitate revoltătoare, căci rezultatele triste tot el le suportă.